Ma simt obosita dupa perioada de sentimente amestecate, in doze mari şi necontrolate. Sunt speriata, ma simt frustrata, ametita , sfasiata de dor si de vise, lipsita de entuziasm şi de orice fel de putere asupra destinului.Imi simt ochii cenusii, umbriţi de lacrimi uscate. Mi se pare ca am inghesuit prea multe vise si sperante intr-un loc prea neincapator pentru ele … le-am amestecat cu realitatea si-am obtinut un amalgam din care nu mai pot distinge nimic.
O sa-mi ascund teama si durerea sub pleoape, am sa respir adanc si am sa zambesc din nou. Imi place sa lupt, nu am inteles niciodata de ce … de ce ma incapatanez sa arat lumii o fata si un suflet care nu-mi apartin … Probabil pentru ca nu imi suport propria slabiciune de a plange ca un copil fara sprijin, slabiciunea de a ma topi sub imperiul unor cuvinte, unor sentimente, unor vise neterminate, frustrarea pentru neputiinta de a putea oferi ceea ce ar trebui o femeie sa ofere pentru a fi iubita, pentru a se simti singura iubire a celui pentru care simte ca traieste. Nu-mi place sa fiu doar acea femeie sensibila, demna de compatimire si de aceea maine trebuie sa zambesc din nou.Acum insa, as vrea doar sa ma ascund undeva, undeva unde sa pot sa tip si sa plang, sa-mi vars toata durerea care ma macina, fara ca cineva sa ma poata vedea, fara ca cineva sa ma poata auzi, fara ca cineva sa poata macar banui.
